Dar parcă eram o copilă care aștepta să vină cineva să-i spună în continuare ce are de făcut, de ce a făcut într-un fel și nu în alt fel, să i se reproșeze că nu a făcut nimic, chiar și atunci când ziua fusese extrem de plină… Să-i permită să zâmbească.

Era ceva neobișnuit pentru mine să las un vas nespălat seara în chiuvetă, fără să mă simt vinovată.

M-am obișnuit greu să gătesc doar pentru o persoană și să nu mai gătesc zi de zi.

Uneori, chiar și acum, gătesc mai mult.

Îmi amintesc că mai erau doar 10 zile până la Crăciun. Și totul era impecabil în casă. Așa cum „trebuie” să fie.

Iar eu? 

 

Ascultam colinde, lângă calorifer, cu bărbia sprijinită în mâini, privind pe fereastră dansul fulgilor de nea. Nu mi-am dat seama de lacrimile care curgeau molcom decât atunci când am simțit gustul sărat pe buze.

Era plânsul eliberării mele. Și m-am întrebat de ce simțeam, totuși, că mă apasă.

Poate pentru că un om care trăiește întreaga viață înlănțuit ajunge să confunde lanțul cu o parte din el. Sau poate pentru că, pentru prima dată în viață, urma să îmi petrec sărbătorile de una singură.

Constrângerile acumulate în ani de zile m-au răpus sub forma unei răceli, care m-a ținut la pat în acel Crăciun. Dar ceea ce m-a terminat cu adevărat a fost pierderea câinelui și a partenerului meu de viață. 

Nu mai puteam îndura prizonieratul. Nu mai puteam renunța la a citi fără frica de a fi luată peste picior:  „Și cititul ăsta la ce te ajută?”

Voiam să ies în curte ori de câte ori simțeam nevoia, fără să mi se spună: 

 

Îmi doream să fiu văzută când sufletul îmi era în genunchi. Nu să mi se închidă ușa… pentru a nu mi se vedea lacrimile. Voiam să pot să dăruiesc o farfurie de mâncare fără să mi se spună: ” Mai bine hrănesc un animal decât un om.”

Da… la acel Crăciun, o parte din mine, de care mă înstrăinasem cu 15 ani în urmă, și-a revendicat locul în viața mea.

Mult timp am fost confuză, neștiind ce mi se întâmplă, încotro mă îndrept. Eram speriată de singurătate.

Apoi, treptat, am realizat că nu sunt singură. Sunt în compania unei persoane cu o gentilețe sufletească aparte. 

Care adoră să își cumpere flori. 

Să se plimbe seara pe malul mării, imaginându-și ce fac marinarii aflați în vapoarele pe care le observă la orizont.

Să privească cerul înstelat și să se întrebe dacă în ea există praf de stele.

Și am mai realizat ceva - nu toate despărțirile sunt pierderi.