Scrisoare către Sufletul meu

        Astăzi m-am surprins din nou oprindu-mă, poate mai mult decât era nevoie, în fața acelor reel care circulă peste tot, cu femei ce merg încet prin grădini pline de flori, deschid uși vechi și intră în case liniștite unde lumina cade blând peste mese de lemn, unde ibricul fierbe fără grabă, iar ferestrele rămân deschise spre o lume în care nimic nu pare să doară, și deși știu foarte bine că toate aceste locuri sunt create de inteligența artificială, că nu există decât ca o iluzie frumos construită, nu reușesc să trec nepăsătoare mai departe.

La început am crezut că este doar oboseala lumii de astăzi, nevoia firească de liniște într-un timp care nu mai știe să stea pe loc, dar adevărul s-a așezat încet în mine și am înțeles că nu privesc acele reel pentru că îmi doresc o viață imaginară, ci pentru că ele seamănă dureros de mult cu o viață care a existat cândva, acolo unde verile copilăriei mele aveau miros de pământ ud și de pâine scoasă din cuptor, iar bunica mea se mișca prin curte cu aceeași liniște pe care o văd astăzi în femeile create de un algoritm.

Casa ei nu era perfectă, grădina nu era decor, iar liniștea nu era estetică, ci reală, trăită fără să fie numită astfel, iar eu, copil fiind, nu știam că asist la una dintre puținele forme de pace adevărată pe care aveam să le cunosc vreodată.

Poate de aceea rămân privind aceste reel-uri, pentru că femeia care pășește astăzi prin acele case imaginare nu îmi pare străină, ci seamănă într-un fel tăcut cu femeia care am devenit eu însămi într-o casă cu curte și grădină, unde diminețile sunt reale, unde liniștea există, dar unde absențele au învățat să vorbească mai tare decât orice zgomot.

Există momente în care îmi dau seama că viața pe care o priveam cândva din ochii copilului aflat în vacanță la bunica este acum viața femeii mature care își udă singură florile, care deschide ferestrele dimineața și ascultă curtea fără să spună nimănui ce lipsește din ea, iar această recunoaștere vine cu o blândețe greu de explicat, pentru că nu este nici regret, nici dor simplu, ci conștiința că timpul ne așază, fără să ne întrebe, exact în locurile pe care le-am privit cândva cu inocență.

Poate că oamenii nu se refugiază în lumi create de inteligența artificială pentru că vor să fugă de prezent, ci pentru că uneori prezentul seamănă prea mult cu amintirile pe care le-am pierdut, iar acele imagini devin o punte fragilă între ce a fost și ceea ce a rămas din noi după ce viața și-a luat partea ei.

Și poate, Sufletul meu, adevărul este că nu caut liniștea din acele case inexistente, ci încerc să regăsesc, măcar pentru câteva clipe, sentimentul că undeva, într-o altă vreme, eram întreagă, iar viața nu știa încă să răpească ceea ce aveam mai drag.

Astăzi nu m-am rușinat că am rămas privind acele imagini.

Am înțeles doar că uneori nu privim iluzii, ci ne apropiem încet de propriile noastre amintiri, acolo unde iubirea continuă să existe chiar și atunci când cei pe care îi iubim nu mai sunt printre noi.