O scrisoare despre ritmul propriu de a trăi, ritualurile mici și întoarcerea la sine într-o lume grăbită.

Bonjour, mon amour!

Mi-am propus să îți scriu mai mult decât o făceam până acum.

Într-o lume în care totul pare să fie în cădere liberă, care își duce viața într-o cutie cu compartimente bine delimitate și etichetate, mereu cu piciorul pe pedala de accelarație a vieții, eu aleg să îmi trăiesc restul vieții, ca și până acum, out of the box.

Continui să mă mișc în ritmul meu, când vreau eu și cum vreau eu.

Continui să îmi pregătesc cafeaua la ibric; să mă îmbrac în stil propriu, așa cum mi-a spus o farmacistă, admirâdu-mi brățara care este în stil bohemian, ”Este ceva în ton cu stilul dumneavoastră”; continui să îmi pun mereu flori proaspete în vază; să dăruiesc cutii cu bomboane de ciocolată - cărora li s-au alăturat de curând și mini-cutiile cu căpșuni proaspete - celor care îmi fac viața mai plăcută, kinetoterapeuta, prietenilor, apropiaților...

Apropo de cafeaua la ibric, îmi amintesc că după decesul fiului meu, în urmă cu doi ani, am ales să stau două luni la fiica mea în Italia și am descoperit că, într-o casă modernă, frumoasă și perfect funcțională, lipsea tocmai lucrul care pentru mine însemna începutul zilei — ibricul.

La început nu am dat importanță, mi-am spus că este doar o obișnuință, însă lipsa lui a devenit neașteptat de mare atunci când am realizat că nu găsesc nicăieri unul, iar fiica mea, văzându-mi căutarea aproape copilărească, mi-a cumpărat un espressor italian, elegant și corect, gata de pus pe foc.

Ce pot să spun?  Semăna suficient de mult cu un ibric, dar îmi pregătea cafeaua în culise, nu la vedere.

Cafeaua pregătită în ibric are ceva ritualic. Privind-o cum se dichisește să îmi fie pe plac, în timp ce mă aburește, desenându-mi în caimac diverse forme, capete de oameni, animale, flori sau figuri geometrice, cărora eu le dau sens, simt că nu este doar o apăsare pe un buton, ci o conexiune care începe din clipa în care pun apa, măsor cafeaua și aprind focul pentru a pune ibricul.

În acele câteva minute nu fac nimic și, totuși, se întâmplă ceva esențial: mă întorc la mine.

Poate de aceea mi-a lipsit atât de mult în Italia. Nu cafeaua, ci acel timp suspendat în care ziua nu a început încă, iar viața nu cere nimic de la mine.

Stau doar acolo, lângă ibric, și privesc cum spuma urcă încet, exact ca în copilărie, când bunica spunea râzând că o cafea bună trebui să dea în clocot de trei ori, iar noi nu înțelegeam atunci că nu era vorba despre cafea, ci despre răbdarea cu care trebuie lăsate lucrurile să curgă firesc spre împlinirea lor.

Acum știu că viața are ritmul ei, la fel ca pregătirea unei cafele la ibric, nu o poți grăbi nimic, dar poți privi și integra.

Și da, alegerea mea de a trăi out of the box acestei lumi nu este o revoltă împotriva ei, ci doar felul meu de a păstra vii ritualurile mici care mă țin ancorată, care îmi amintesc, în fiecare dimineață, că viața nu trebuie consumată în grabă, ci savurată, încet, ca o cafea făcută la ibric.