Despre greșeli, perfecțiune și libertatea de a fi tu — chiar și atunci când viața îți iese… „grețit”.

Viața nu este despre perfecțiune și nici despre felul în care ajungi să vrei să devii domnul sau doamna Perfecțiune.

Te iei atât de mult în serios, încât uiți să te bucuri de anumite greșeli. Din contră, dramatizezi prea mult atunci când greșești, spunând: „Cum să mi se întâmple tocmai mie?!”

De parcă tu ai fi Dumnezeu pe pământ și nu ai avea voie să greșești.

Dar, dacă stăm puțin și privim mai larg, până și ideea de perfecțiune Divină se clatină. Există teorii care spun că noi, ca umanitate, suntem doar o etapă, după alte două eronate înainte de noi. Că nu totul este fix, stabil și „definitiv”.

Și atunci… de unde atâta pretenție de perfecțiune la nivel individual?

Dacă greșeala se produce și la nivel mai înalt, atunci poate că nu e ceva de evitat cu orice preț. Poate că e ceva de acceptat. Și, uneori… chiar de savurat.

Pentru că există un tip de greșeală care nu te încurcă. Nu te trage în jos. Nu te definește negativ. Te face să râzi.

Mie, de exemplu, îmi place la nebunie când mă grăbesc și, fie pe laptop când scriu articole, fie pe WhatsApp, îmi ies niște cuvinte care mă pun efectiv pe jos de râs.

„Grețit” în loc de „greșit”.

Și, dintr-odată, nu mai e doar o greșeală. Devine un joc. Pentru că mintea începe să facă asocieri. „Grețit” mă duce la „greață”, dar în același timp are ceva din „îmbogățit”, din cauza terminației în „-țit”.

Un cuvânt care nu există, grețit… dar parcă spune mai multe decât cel corect.

Și atunci stai și te întrebi: chiar e doar o greșeală? Sau e o formă de exprimare care scapă de sub controlul rigid al minții?

Poate că exact în momentele astea se relaxează ceva în noi.

Nu mai suntem atenți la cum trebuie să fie. Nu mai corectăm din reflex. Nu mai controlăm fiecare literă.

Și, pentru câteva secunde, doar… râdem.

Iar râsul ăsta nu e despre cuvânt. E despre faptul că, pentru o clipă, nu mai încerci să fii perfect. Pentru că perfecțiunea nu te face să zâmbești. Dar un „grețit” bine plasat… da.

Și poate că acest „grețit” sau alte cuvinte pe care le scriem în afara consensului general lingvistic nu este doar o simplă greșeală.

Poate că este, într-un fel, modul în care Universul îți face cu ochiul. Felul lui de a te opri pentru o clipă și de a-ți aduce aminte să zâmbești.

Pentru că, până la urmă, viața nu este despre a ajunge undeva fără să greșești. Nu este despre perfecțiune, nici despre control absolut. 

Este despre felul în care trăiești călătoria. Despre cum reușești să te bucuri de ea, chiar și atunci când te împiedici. Chiar și atunci când ceva nu iese „cum trebuie”.

Pentru că nu destinația este scopul. Ci plăcerea de a savura călătoria… cu toate micile ei imperfecțiuni.

Iar uneori, tocmai aceste imperfecțiuni sunt cele care te fac să râzi cel mai sincer. 

NonConformista