Vioara a doua nu este discretă. Este profunzimea pe care nu o vezi, dar o simți

Știi…

După mult timp, poate prea mult timp, uneori scurs, alteori căzând de-a valma în clepsidra vieții mele, în această dimineață, în timp ce îmi pregăteam cafeaua la ibric — musai la ibric — m-am surprins fredonând „Dimineți cu ferestre deschise”.

Și mi-am amintit că, în primul an de liceu, am făcut parte din corul liceului.
Domnul profesor Guragata, tatăl solistei de muzică populară Marcela Guragata, m-a ales la vocea a doua.

Ani mai târziu, am fost pentru o vreme moderator al unei emisiuni de seară, în FM, unde vocea mea era numită „voce de seară”.
Eu aș numi-o mai curând o voce care apropie, care calmează… ca un somnifer.

Și abia acum am înțeles că nu a fost întâmplător că viața m-a ținut mai mult în locuri discrete.
Nu în lumină, ci acolo unde lucrurile se simt, nu se văd.

Ca vioara a doua.

Dar ce este un concert fără susținerea și claritatea pe care o dă vioara a doua în recitalul primei viori?

La fel am fost și în iubire.
Nu cea care cere, nu cea care ocupă tot spațiul, ci cea care oferă, care susține, care creează liniște…

Însă greșeala mea a fost că, atunci când eram într-o relație, puneam totul la picioarele acelui partener. Îi ofeream un loc pe un piedestal, îl vedeam, îl auzeam, îl susțineam, oferindu-i siguranță, protecție, confort emoțional…

Nu pentru că așteptam ceva înapoi.
Nu pentru că ofeream ca o formă de troc.

Oferam pentru că asta sunt eu… sau, poate, asta eram.

Cât timp eram într-o relație, mă focusam pe cel care îmi era partener, iar restul lumii putea să ia foc… eu nu mai aveam ce să-i ofer.

Dar am înțeles că fiecare dintre cele trei relații pe care le-am avut nu îmi distrăgea atenția doar de la ceilalți oameni care aveau nevoie de prezența mea, de ajutorul meu, ci și de la mine însămi.

M-am privat, fără să îmi dau seama, de alte prezențe care aveau nevoie de mine… sau poate de care eu aveam nevoie ca să mă regăsesc.

M-am lipsit de momentele de efervescență, de râsete din toată inima, de a cunoaște locuri noi, oameni noi, de a trăi.
De a fi vie.

Nu știu cum sunt alte femei.
Unele au avut un singur bărbat toată viața, altele mai mulți, altele, ca mine, trei relații.

Nu știu cum au fost relațiile altor femei, dar știu cum au fost ale mele.
Știu ce m-au învățat. Știu cum am crescut după ele.

Din fiecare nu am rămas cu finalul, ci cu ceea ce a fost real atunci:
cu cafeaua adusă dimineața, fără să cer — ca o formă de grijă;
cu un șal pus pe umeri, fără cuvinte — ca o promisiune tăcută;
cu acel „ești totul pentru mine” care, chiar dacă mai târziu a fost contrazis, nu a putut șterge energia momentului în care a fost adevărat.

Cu fiecare final dureros am învățat să nu mai anulez ce a existat doar pentru că nu a rămas, să nu mai iau totul personal, să nu mai cred că pot controla ceva dincolo de mine și, mai ales, să înțeleg că nu trebuie să mă restrâng la un singur om ca să iubesc cu adevărat, ci să rămân eu, întreagă, chiar și atunci când sunt într-o relație.

Din toate acestea, astăzi știu că sunt întreagă și că nu am nevoie de cineva care să mă completeze.

Astăzi știu că a fi vioara a doua nu înseamnă să fii în umbră.
Înseamnă să dai profunzime.

Astăzi îmi dau voie să cânt, să râd, să scriu, să fiu ludică, să mă iubesc pe mine.

Sigur… mi-ar face plăcere să am un camarad cu care să călătoresc, pentru care să pregătesc uneori cina sau un dulce, să râd împreună cu el, să trăiesc, să-mi pun mâna peste mâna lui, asigurându-l, printr-un gest simplu, că îl văd… că nu e singur.

Însă nu aș mai accepta să fie el vioara întâi.
Și nici eu.

Aș prefera ca muzica pe care o fredonăm să fie cea a unui duo.

cu iubire,

 NonConformista